1989 ?!

Două evidenţe avem că după 1988 şi înainte de 1990 a existat şi 1989: Mormintele celor peste 1000 de decedaţi şi Cicatricile celor peste 3000 de răniţi în timpul Revoluţiei. O singură zi dacă te plimbi prin Capitală numai, descoperi o linişte ciudată, amăgitoare, care domneşte în oameni; linişte sub care se află tumultul zilelor în care s-a murit pentru ţară şi regretul că s-a murit pentru o ţară care nici după 22 de ani de la Revoluţie, nu a ieşit de sub comunism.

Mă întreb dacă cineva vede astăzi socialismul care pluteşte deasupra României. Nu condamn un partid anume că este vinovat de decesul psihic al acestor oameni care încă mai mişună în ţara asta, cu dorinţele sfărâmate, cu visele zdrobite de "politica" României, că numai politică nu e noroiul ăsta în care încă ne bălăcim, fără să vedem murdăria cu care ne îmbibăm de fiecare dată, ci condamn toate partidele, în afară de unul care doreşte să i se facă glasul auzit. Da, acel partid este chiar Partidul Verde pe care îl susţin cu înflăcărare. Eu, eu îl susţin care nu am putut fi atinsă de gloanţele de la '89, eu, care nu am văzut oamenii morţi din cauza regimului comunist, dar care, ca român, ca cetăţean al ţării ăsteia, simt şi sunt pătrunsă de decăderea ei. Chiar aşa de orbi, sătuli şi neputincioşi am ajuns?

Mi-aş dori ca fiecare român în parte să realizeze că cei de astăzi care sunt la putere, cândva, în îndepărtatul nostru trecut din preajma lui 1989, au fost comunişti. Cuvântul ăsta nu vă spune nimic, nu vă trezeşte amintirile morbide pe care le aveţi de atunci, de acum 22 de ani, de când fraţii, surorile, părinţii, soţii şi soţiile voastre, colegii voştri au murit sub focurile comuniştilor? Aţi uitat masacrul din Piaţa Universităţii din Bucureşti, masacrul din Piaţa Libertăţii din Cluj şi toate morţile care au cuprins ţara?

Un singur lucru trebuie să ştiţi: fiecare are dreptul de a alege, şi eu ştiu cu cine o să aleg, şi, mai presus de asta, ştiu pentru cine aleg: pentru toţi cei omorâţi de comunişti în decembrie 1989.

Urmăriţi, vă rog, şi articolul ăsta din 25 aprilie 1991, din România Liberă:

"Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească. Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit. Revoluţia pe care ei au câstigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţară asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească. Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou sa cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă. Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi capata curajul de a spune „NU!” Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. [...]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele vă răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?"  (Călin Nemeş)