O parte din... viata? (I)

Am incercat sa scriu aici cat mai detasat de viata personala, insa, am observat ca la fiece pas ma izbesc de intimitate. Nu poti avea un blog fara sa includa viata ta, momente unice, definitive, clipe gravate in etern, asta e cert. Degeaba tot Jurnalul asta literar, cultural, sa rumege gandurile, daca nu ii atribui si inima. Am decis mai apoi, ca totusi toate postarile mele s-au legat de mine intr-un fel sau altul.

M-am inscris de curand la Actiunea 2012 ca voluntar. Iubesc Romania si oriunde m-as duce, tara asta, cu natura ei splendida, mirobolanta, si cu poporul ei ridicol, patetic, ipocrit pe alocuri, tara asta va ramane pe veci cu mine, indiferent de locul in care ma voi duce. O prima iubire, ca patria, ca glia stramoseasca, nu se uita si nici nu se consuma. Mi-am dat seama, nu de mult timp, ca Romania are nevoie de o carte in care sa fie ilustrat Bucurestiul asa cum nimeni nu a mai facut-o. Si cand vorbesc de cartea aceasta, viitorul meu proiect maret care va lua startul la inceputul lunii iulie, ma refer la una destul de voluminoasa, cu fotografii si interviuri cu diferite personaje ale vietii cotidiene. Ma gandesc ca nimeni nu a conturat pana acum atat de bine marginile capitalei si nici nu i-a format miezul prea concret. Muzica, literatura, arhitectura, istorie, filosofie, viata. Toate acestea dezvoltate si atribuite capitalei. Asta trebuie sa stie oricine doreste sa cunoasca Bucurestiul.
De curand am intalnit o persoana foarte aparte, insa, nu am ajuns sa o cunosc prea bine, ceea ce ar fi un tel pentru viitor. Este vorba de Cristina Nemerovschi, autoarea "Sangelui satanic" - o carte de exceptie, apropo, o carte care spune lucrurilor pe nume - pe care am avut placerea sa o intalnesc la Bookfest, numarandu-ma printre cititorii romanului ei. De atunci, imi doresc si mai mult sa mi se publice romanul meu la editura Herg Benet, care promoveaza foarte multi autori exceptionali, pe care i-am citit, de asemenea: Alexandru Petria, Leonard Ancuta, Stefan Bolea si nu numai.

Cine uita, nu merita

„Cine uită, nu merită!” (N. Iorga)

A început acum mulţi ani… Acum mai bine de 152 de ani. Atunci a început adevărata luptă pentru pământ, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza. 24 ianuarie 1859 a fost o zi mare. Poate astăzi nu îşi mai aduce aminte nimeni dacă soarele a strălucit în ziua aceea sau dacă a plouat ori nins. Un lucru e cert; un lucru nu trebuie uitat oricât de mult timp a trecut de atunci şi oricât de mult timp ar mai trece; un lucru ce nu o să fie uitat în veci de adevăraţii români care mai trăiesc astăzi printre noi: în ziua de 24 IANUARIE 1859 s-au născut Principatele Unite ale Moldoviei şi Valahiei, s-a născut ROMÂNIA.

S-au scris imnuri, a fost numit rege Carol I, ROMÂNIA a devenit Regat. Încă din 1866 a început România să înflorească, până mai târziu, sub Ferdinand. Românii din zilele noastre au uitat, au tăvălit prin mocirla lăsată în urmă de comunism, au infectat ţara aceasta cu bubele „Ciumei” care a omorât România puţin câte puţin, între 1940 şi 1989. Batjocorită, călcată în picioarele acelor câteva sute de mii de români de la 1918, acum s-a destrămat, iar românii noştrii mult iubiţi de peste Prut au dispărut din viitorul ţării de după 1940.

Comunismul da, cu siguranţă a instaurat frica, îngrozitoarea teamă, haină şi puternică, dar, românilor, de ce să nu ne ridicăm acum, cât mai sus cu putiinţă, de ce să nu renunţăm la frica socialistă şi să dăm frâu liber dorinţelor noastre comune, idealurilor şi visurilor noastre şi să ne adunăm pentru o ultimă oară, să ne unim, să devenim cu toţii o singură ţară, o singură inimă, un singur dor şi vis: să fim ROMÂNIA din nou?

                      E de ajuns să privesc împrejurul meu şi să văd cum pe chipurile românilor se zbate teama. Cum, noi, noi, românii lui Cuza, românii lui Carol I, românii lui Ferdinand, nu avem noi curajul şi puterea să redescoperim „Raiul vesel pământesc”, să „Fie-n veci locuit/ De eroi.” aşa cum observ că s-a uitat şi cel dintâi imn al României?

Nu se numeşte român acela care nu are curajul să dea glas inimii sale, să strige „Basarabia e tot pământ scump, românesc, Basarabia este România!” Suntem laşi, cuprinşi de dezamăgirea sistemului socialist, dar, înainte de toate, suntem acei români care au luptat pentru ţară, acei români cu patria în inimă, eroi adevăraţi. Unde ne-a dispărut şi credinţa, „Nihil sine Deo”, unde au dispărut basarabenii, unde am dispărut noi? Prin venele noastre trece sângele glorios al strămoşilor; prin vorbele noastre mai freamătă „Trăiască Regele”; prin sufletele noastre încă mai trece pribeag un nume, „România Mare”.

De ce să nu ne reunim, să fim poporul ce odată se-ntindea falnic, grăitor peste ape şi munţi, peste tradiţii şi culturi? De ce nu vrem să fim iarăşi demni de ţara noastră, şi la rândul ei, ţara să fie demnă de noi? Putem, dragi ROMÂNI, putem! Împreună vor fi şi fraţii noştrii cu noi, împreună putem să zâmbim, să râdem, să cântăm „Trăiască Patria”, împreună putem să luptăm, putem să ne ajutăm, dar mai ales, departe de anii grei ai ţării noastre, Români de pretutindeni, ÎMPREUNĂ PUTEM TRĂI!

                     

Rit

Mistuită de flăcări mă simt, şi tristă

În lumina rătăcitoare a vreunui întuneric;

Cuprinsă de şerpi şi de sângele tău albastru,

Rece…

Mă contopesc cu Iadul tău şi cu Raiul meu,

Chiar dacă… chiar dacă sunt zeiţa nemuririi…

Şi zac pe-un pat negru dar tu mă ridici,

Întuneric.

Ochii tăi oceanici răzbat din foc, din Infern,

Şi nu te-nţeleg. Nu. De ce nu vii, şarpe al

Edenului, să mă iei cu tine, vrăjitor etern şi

Trist?

Review "Sange satanic", Cristina Nemerovschi

Sa stai pe scari la intrarea in bloc si sa vezi cum exista doua lumi: una care trece pe langa tine, isi face loc ocolindu-te, scuipand langa tine sau ignorandu-te pana si cu coltul ochilor, si una care, inainte de a pasi, te intreaba daca te poti ridica sa poata trece, te saluta, te intreaba, desi prea cordial, prea diplomatic, cum o mai duci. E o realitate crunta, cruda; o realitate care te ia prin surprindere prin vehementa ei, insa, in acelasi timp te trezeste. Asta mi s-a intamplat de mai multe ori decat as putea sa numar; si nu numai. Asta e o parte mai simpla, mai putin dezastruoasa a oglindirii realitatii in conceptia noastra.

Romanul "Sange satanic" al Cristinei Nemerovschi nu se fastaceste, nu se ascunde dupa deget atunci cand e vorba de a indica realitatea. Nu arata realul, nici nu il pune in evidenta; realul, existent pretutindeni pentru ochii omului dar invizibil, inexistent pentru mintea omului, se reflecta din si in toate actiunile succinte ale vietilor protagonistilor, M., R., D. si B. Ei nu traiesc intr-o lume imaginara, o lume (desi suna a cliseu) in care toate sunt roz, asa cum traieste agramata jurnalista, sau toate in alb si negru, ci intr-una gri, si cu bune si cu rele. Ei nu sunt cei care-i urmeaza pe ceilalti, care se mint, care se prefac. Viata lor in sine e un izvor al adevarului prea nemilos pentru cei din jur. In lumea viciilor, imbacsita de alcool, droguri, sex si Metal, se intrezaresc atitudinea personalitatii lor si filosofia care-i poarta undeva deasupra "turmei de oi", se intrezareste determinarea, si mai ales, presiunea sangelui satanic din fiecare. Isi creaza o alt fel de normalitate, nu se zbat ca restul, si nici nu clocotesc in griji ridicole; oamenii din jurul lor ii eticheteaza, manati de principii, idealism, "stricati" de decenta "suprema", de credinta lor mult prea exterioara, de prostie naucitoare. In timp ce toti ceilalti se tarasc asemenea viermilor (citand din "Sange satanic"), cele patru personaje principale pornesc intr-o calatorie in care se vor cunoaste pe ei, vor cunoaste si frumusetea, suferinta si moartea.
Un roman al vietii bucurestene, de la revolutie si pana astazi si un roman pentru viata pe care M. o mai are de trait, poate chiar departe de teribilismul satanic: "Voi disparea, ma voi transforma in altceva, poate in ceva mai uman, in ceva mai putin diabolic."