Urmele insangerate ale lui Morgoth (I)

Sânge

            Tulburi. Apa, băuturile din pahare erau tulburi. Morgoth avea şi el ochii la fel de tulburi. Îi plăcea să se trezească dimineaţa, dar aşa, mult prea de dimineaţă pentru orice. Avea o stare cam neplacută. Ce-i drept, băuse jumătate din zi şi trei sferturi din noapte. Sticlele sparte de bere erau împrăştiate peste tot. Înainte să se dea jos din pat – cumva ajunsese acolo, mort de beat cum fusese – şi să se taie în cioburile de pe covor, o văzu în pat. Un zâmbet stupid, de copil fericit şi totuşi de copil care nu mai are nimic de pierdut, îi însenina faţa. Ochii ei pluteau într-o comă neprevăzută, aţâţată de razele soarelui. Pulpele rozalii, prea voluptoase, prinseseră cearceaful roşu între ele, strângându-l cu putere. I se vedea rotunjimea sânilor, puţin cam prea mult. Adormise cu corsetul pe ea şi cu o carte în mână. Morgoth ajunsese în baie; sângele îi şiroia din tălpi. Trisstée nu-l auzi. Nu mai putea să îl audă. Se privea în oglindă. Reflexia lui în cealalta oglindă din spate nu se vedea. Dărâmă involuntar parfumul ei preferat de pe raft. Zâmbetul Trisstéesei se crispă; ridurile îi creşteau pe frunte, în rânduri lungi, patetice. Se trezea.

            - Morgoth, tu eşti?

            Făcu ochii mari văzând urme de sânge pe podea.

            „Nu, nu ai cum să fii tu!” îşi şopti, încrezătoare. Şi totuşi îl mai strigă o dată, cu mai multă putere: „Morgoth?!”

            El făcea sforţări groaznice să urle, să strige. Nu avea cum să îi audă vocea. Trisstéesei i se prelingea o lacrimă pe obrazul drept, îi atinse buzele încă date cu ruj mov. Cum îşi privi mâinile, cu degetele lungi, cu unghiile mari, date cu ojă vişinie, îşi aminti de căsătorie.

            - Dragul meu Morgoth, aici e verigheta mea, e şi verigheta ta, la gâtul meu. Aur pur.

            Tot nu-i venea să creadă că era atât de mult sânge, boabe mari, pline, de sânge cald. Cu moartea lui se obişnuise. Încetase a mai bea de ceva vreme. Făcu însă, multe călătorii.

            Tocmai murise Morgoth. Domnişoara L., „Contesa L.” cum îi spunea bărbată-său, o invită, după lungi certuri dramatice la o tavernă obişnuită. Se întâlniră acolo, în barul O., preferatul lor, cu câţiva bărboşi, rockeri înrăiţi, încă de pe vremea „înfloririi” trupei Metallica. Le făcu cinste cu câteva beri. Trisstée refuză, pe motiv că nu mai bea: „Nu mai pun alcool în gură mult timp de-acu’ încolo.” şi că nici nu mai fumează. Contesa, desigur, flirtă cu ei, bău şi râse. Ea era mereu veselă, indiferent de situaţie, indiferent că soţul Trisstéesei murise într-un accident, indiferent că bărbatul ei, al Contesei, era vinovat de accident. Contesa L. era zâmbitoare, în timp ce Trisstée se gândea cum să scape din avalanşa aia de hohote de râs, de zgomote penibile, triviale, prea asurzitoare. Comandase o apă minerală şi aruncă vreo câţiva bani de hârtie şi două monede pe masă, ieşind învolburată din barul O. Contesa nici măcar nu luă în seamă „dispariţia” celeilalte. Nici că-i păsa.

            Atunci se hotărâse să plece iarăşi în Novosibirsk, la vechi prieteni cu care, ca de obicei, nu se prea înţelesese niciodată.

            Ajunsese repede acasă şi cum intră în dormitorul însângerat, dădu drumul la muzică. Tobele, chitara, vocea groasă, răguşită, se combinau în ritmuri bizare, fără noimă. Îi plăcea să asculte Black Metal şi să-şi deschidă o sticlă de bere. Doar că acum nu mai bea şi nici Morgoth nu mai era acolo ca să schimbe cântecul. Ea mereu uita. Îi sună în grabă pe cei din Novosibirsk şi aşteptă mult la telefon până să se facă legătura.

            Se întoarse în câteva săptămâni.

            Părul roşu, lung, îi aluneca pe spate. Rochia albă ar fi părut că stă atârnată de o fantasmă dacă nu s-ar fi ondulat după formele ei grele. Era prăbuşită.

            - Morgoth?! mai dibui ea cuvintele printre hohote de plâns.

            Urmele de sânge se închegaseră pe gresie. Sticla de parfum rămase spartă în chiuvetă. Se gândi să mai iasă afară; apartamentul i se părea insuportabil de locuit, bântuit de imaginea lui Morgoth. Stafia probabil se mai plimba prin Bucureşti, vizitând locurile vechi, cimitirele, barurile în care stătea cu Trisstée.

            Ajunse doar în pragul uşii. Se trezi cu Contesa. Nu mai venise de mult timp în casa lor.

            - Vezi să nu calci în sânge, L.

            - Nu e nicio pată pe nicăieri.

            Înghiţi o gură de apă din sticlă şi se prăbuşi pe un scaun roşu ca şi părul ei. Contesa, însă, se vopsise iarăşi. Era brunetă acum.

            Altădată, cu mult timp înainte de a muri Morgoth, ieşiseră amândouă cu el şi A., soţul Contesei. Se plimbau pe Calea Victoriei.

            - Hai mă să mergem în baru’ ăla de pe Buzeşti.

            - Nu, că nu s-a deschis încă, şi nici ăla de la Gară.

            - Am o idee.

            Cred că era prima idee a Contesei împărtăşită până atunci.

            - Ideea mea e să facem ceva împreună. Io zic să cumpărăm lichior de la Universitate şi după să mergem la M. acasă, luăm chitara şi o luăm şi pe M. Aş vrea să facem fotografii în rochiile astea noi, Trisstée.

            Se reuniseră. Erau unsprezece şi le convenea să plece în marşul parcă funerar: o linişte mută, într-o zi ploioasă, toţi îmbrăcaţi în negru, în piele, cu hainele de metalişti, inele, lanţuri, zumzăind la răstimpuri; se mişcau parcă ritmat, câte doi sau câte trei, cu sticlele de băutură în mână; alţii ascultau muzică, Gothic Metal-ul răzbind din căşti. O luaseră şi pe M. care citea pe stradă „Interviu cu un vampir”.

            - Iulian, tu semeni cu Lestat.

            M., se putea spune că era cea mai tăcută, după adeptul sectei demonice, Morgoth.

            - Dă-mi sticla.

            Atât putea spune Morgoth. Atât spusese toată ziua. Ajunseră într-un cimitir. Stăteau pe bănci, în grupuri. Morgoth se aplecă deasupra boscheţilor să ajungă la trandafiri. Se zgâriase pe braţe şi pe faţă, în căderea peste spini. Câteva picături bulbucate stropiră mormântul de alături.

            - Serghei Anastase, născut pe 6 iunie 1936, decedat pe 19 iunie 1960. Tânăr. Prea tânăr, mormăi Trisstée după ce-l şterse de sânge.

            A. nu suporta ploaia continuă. Nu era un gothic, nu era unul dintre ei. Încă asculta Iris, Pheonix. Părea învechit, ca muzica disco, dar nu-i păsa. Îl interesa numai şi numai Contesa, dar ea încă nu ştia asta.

            Cimitirul părea unul din altă epocă; îl dădeau în vileag doar mormintele noi. Băncile din fier negru, forjat şi gardurile gotice, medievale, cu iederă urcând pe ele, încolăcindu-se asemenea diavolului de gâtul lui Morgoth.

            - Uite, Contesă!

            L. se uită spre copacii goi şi negri, dubios de subţiri. Ciorile îşi făceau loc pe crăci.

            - Bă, io nu mă pot sătura de asta. De viaţa asta. Nu abuzez de ea. Douăzeci-treizeci de pagini dintr-o carte citite în fiecare noapte, porţia de bere înainte de culcare, un Folk Metal pe la unşpe şi ţigara între două vise. Ce mă, crezi că-ţi trebuie mai mult?

            Vorbea filosoful. Cristian era ateu. Murise şi el, nu cu mult înaintea lui Morgoth. Nu le venea să creadă că tocmai nihilistul grupului se tăiase şi-şi lăsase tot sângele să i se scurgă în cadă, alături de firele curbilinii din părul lui negricios, tăiate din ură.

            - Ne-ar trebui un briceag, o bâtă. S-apropie o stafie. Feriţi-vă.

            Contesa era deja îngrijorată. Dar apăruse umbra unei babe şi un cărucior de supermarket – cum umblă aurolacii în Statele Unite – , cărucior plin de sticle, flori uscate peste care erau câteva farfurii de colivă, date de pomană prin cimitire ca ăla.

            - Cine-i acolo, maică?

            M. răspunse sictirită dar şi serioasă. Altcineva nu ar fi luat-o în seamă pe babă: „Unşpe inşi.”, apoi, încet către ceilalţi: „Lăsăţi-o bă, să nu moară de infarct p-acilea.” I-a văzut fumând şi le-a cerut o ţigară. Morgoth s-a oferit să i-o aprindă; baba tremura ca la închisoare când cineva ar fi vrut să o bată, tremura ca varga.

            Era seară. Soarele apusese şi ei se întorceau acasă, unii mahmuri, alţii gata să facă fotografiile pe care nu apucaseră să le facă pe Calea Victoriei sau în cimitir.

            Trisstée se convinsese, de fapt, Contesa o lămuri că Morgoth e o fantomă; că a murit, că ochii lui albaştri „s-au închis, mă, pe veci”. Se îmbrăcă în rochia roşie, de mireasă. Îi plăcea, mai ales în ultimul timp să defileze prin casă îmbrăcată în ea, pretinzând că încă nu e căsătorită. O făcea doar ca să-l mai audă pe Morgoth „ameninţând-o” că va divorţa de ea ca să se însoare iar cu ea.

            Pierduse copilul înainte de accidentul lui. Burta nu i se mai umfla, putea purta rochia roşie cu corset negru oricând ar fi vrut. Contesa o ajută să se îmbrace. Puternică, voluptoasă, făcu vreo câteva piruete deloc elegante şi se lungi pe canapea. Tot vedea urmele de sânge în baie şi îi era milă de ele; nu voia, cu orice preţ, să le şteargă. I se făcea dor dar rezista. L. nu observa îmbujorarea Trisstéesei şi nici lacrimile căzând pe pernă.

            - Ia florile din vază şi pune-le la uscat. Dar nu goli vaza în baie, te implor.

            Nasul acvilin al Contesei se strâmbă puţin; parfumul prea tare răzbea din baie.

            - E doar parfumul meu. A căzut de dimineaţă de pe raft. De ce taci? De ce nu spui ceva? De ce nu mă ameninţi că mă duci la psihiatru sau la spitalu’ de nebuni? Că dacă tot am început să-l văd pe-aici... oi fi bolnavă cu capu’. Ieşi afară.

            L. era mereu ascultătoare. Nu îi dădu Trisstéesei îmbrăţişarea cerută prin vorbe grele, răutăţi şi subtilitate şi ieşi pe uşa metalică, trântind-o cu putere. Dar nu auzi niciun pas, niciun zgomot de bocanc ce s-ar fi simţit călcând pe trepte. Se dădu jos de pe canapea şi deschise uşa. Ghemuită, ca un melc bolnav, pe moarte, plângea poate, cu faţa îngropată în mâini. O ridică.

            - Acum îţi văd fusta. De ce e sfâşiată?

            Printre lacrimi, sughiţuri, bâgui câteva cuvinte, încercând să-i spună că cineva voia să o violeze.

            Se băgaseră amândouă în patul cu cearceafuri roşii. Pâna la prânz şi-au povestit şi reamintit atâtea despre Morgoth.

            Mătuşa Contesei era preoteasă. Soţul ei, al mătuşii, era preotul unui sat, după Braşov, spre Cluj, undeva prin Transilvania. Se „deghiza” în costumul de metalistă şi pleca prin oraş, liniştită, fără să mai audă „Săru’ mâna, preacuvioaso.”, bea o bere, o vodkă, un vin. L. credea-n tot şi-n nimic. Religia ei, ateismul ei, erau contestate zilnic. Nu a interesat-o niciodată vreo religie, vreo credinţă. Poate doar vreo tendinţă voodoo de prin Africa de Sud. Învăţase sumeriana. Nimeni nu mai avea habar ce o împinsese la asta dar nici nu o întrebă careva. Că îi plăcea paranormalul era cam mult spus. Nu credea în fantomele închipuite de Trisstée. Îşi închipuia că prietena ei delirează, mai mult ca sigur.

            - De ce nu vii cu mine la un spital?

          Se duce lângă ea, o ţine de mână, o imploră. Trisstée refuză, fără să se mai gândească; o dă la o parte, se ghemuieşte şi ea ca un melc bolnav lângă pat. În cameră un întuneric urât. Draperiile maro sunt trase pe tot geamul şi cu toate că afară e un soare disperat, nicio rază nu pare să pătrundă. Se complace în starea asta oribilă şi îi face plăcere. Camera se cufundă rapid şi în obscuritate şi în tăcere prea grea.

            - Petele... Morgoth?!

            Atât mai poate să vorbească. Nici nu ar vrea să spună mai multe, doar să-l strige încontinuu, fără noimă, iar el să nu-i răspundă.

Plecaseră cu duba neagră, jumulită, a lui A. El şi Contesa, şi cei doi, Morgoth şi Trisstée. Mai plecase cu ei şi M. Voiau să ajungă în Timişoara dar nu au ieşit din Bucureşti. Morgoth a intrat în primul bar pe care-l văzuse. Îşi aprinse o ţigară, trase vreo două-trei fumuri în piept, apoi, amărât, o lăsă să ardă în scrumieră. Intraseră şi ei să-l caute. Îl găsiră îmbrăcat în geaca neagră de piele, bând dintr-o halbă de bere, cu părul buclat atârnându-i pe umeri şi pe masa de lemn.

- Morgoth?!

Aceeaşi voce îngrijorată, întrebătoare îl striga cu disperare, îl chema, aşa cum făcea acum, după deces.

- Morgoth?! îl mai strigă, până ce îşi ridică ochii, prea tulburi şi prea fantomatici.

- Vreau să stau singur.

Au plecat toţi. Doar Contesa rămase la altă masă, fumând ţigări tari, în timp ce faţa pisicii de pe tricoul roz al ei înota într-o privire tâmpă. Se mutase lângă ea peste ceva vreme. Nu vorbiră deloc. Fumul dens dansa ritmat, ca un duh din lampă, apoi se ridica deasupra capetelor lor, formând o ceaţă abruptă, despărţind tavanul brun de feţele lor triste.

Se ridicară de la masă. Plecau la L. acasă. Poate Trisstée ajunsese deja în casa de pe strada O. şi voiau să fie singuri. Morgoth o luă de mână, urcară într-un autobuz, apoi în tramvaiul 41 şi ajunseră acolo. Lumina intra calmă în dormitorul roz. Părul roşu-brun al Contesei se răsfira pe pernele roşii. O mireasmă de parfum fin şi de mirosuri feminine îl atrăgeau mai mult pe Morgoth. Pătrundea adânc în patul ei, grăbindu-se să o aibă mai mult ca niciodată. Un ţipăt prelung surveni, apoi o serie de oftaturi.

- Morgoth!

De data asta îl striga vocea duioasă, doritoare, pasionantă.

Morgoth îşi trase pantalonii de piele pe el, îşi luă bocancii şi se încălţă pe scări. I se făcuse dor de Trisstée şi de glasul ei banal, de pulpele ei voluptoase. Se întoarse în strada O., o dezbrăcă, îi aruncă rochia pe pat, o trase lângă el. S-au trezit dimineaţa pe podeaua rece şi nu îi mărturisi nimic.

Intră în bucătărie, căută în cămară o sticlă de tărie şi o scăpă. Se tăie în cioburile ei. Sângele cald picura pe gresie.

- Morgoth?! Ce mă-ta faci acolo?

- Sa-mi bag pula. Te-am înşelat.

Trisstée dădu drumul la muzică. Gothic Metal-ul era îndeajuns de melodic şi se prefăcu, deloc uimită, că nu l-a auzit pe Morgoth.

- Ai spus ceva?

Îşi aprinse o ţigară şi începu să danseze. El plecă şi se mai întoarse târziu, în noapte.

Era încă devreme. Nici nu ajunse limba ceasului în dreptul cifrei 3 şi Contesa dormita într-un fotoliu.

            - Acolo stătea Morgoth întotdeauna. Spunea că nimeni nu are voie să se aşeze pe el atâta timp cât era acasă. Îţi spun io acum că am stat acolo şi nu m-a certat. Nu pe mine.

            - Mâhî, mormăi L.

            - Tu chiar crezi că m-a iubit? Eu încep să uit. Haide în LMC.

            - S-a închis barul. Haide la spital, te rog io, mă, hai cu mine.

            - Nu merg nicăieri cu o târfă ca tine, care l-a băgat în pat pe Morgoth. Tu, cu tot corpu’ tău... lasciv.

            Sună telefonul. M. încerca să dea de ea de săptămâni bune. Se uită la număr şi nu răspunse.

            - Uite, uite-o mă cum sună. O înjur dacă vorbesc cu ea. Ieşi afară, curvă! Mereu am preferat-o pe T. şi nu pe tine. Te urăsc! Ieşi!

            - Pete de sânge... mai apucă să spună şi căzu într-un somn adânc, în timp ce L. rămăsese dincolo de uşa apartamentului, neştiind dacă să n-o lase singură sau să plece, să nu o mai vadă.

            Se simţea vinovată. Se-ntrezărea prima urmă de vinovăţie, poate chiar din întreaga ei viaţă. Apăsă pe clanţă şi intră. O văzu trântită pe covorul plin de cioburi.

            „De unde dracu’ apărură astea?” se întrebă, nevăzând înainte nicio sticlă, niciun pahar. Trisstée călcase pe cioburi; tălpile însângerate se zbăteau spasmodic sub derularea coşmarului. Se trezea.

            - L.!

            Se îmbrăţişară aprinse de o pasiune ciudată; se mângâiau tandru, se sărutau...

            - Dă-mi pachetul de ţigări.

            Se reapuca. Şi de fumat, şi de băut. Căută vodkă sau bere sau orice. Sună maică-sa. Cică ar trece pe la ea, în apartamentul ăsta devenit un cavou. Murea şi Trisstée, puţin câte puţin, dinspre interior spre exterior. Nu îi mai rămăsese nimic. Poate doar dorinţa să plece în Rusia şi-atât. Nu ar fi putut ea merge mai departe.

            Era iarnă şi erau cu toţii într-un bar cu bănci şi mese din lemn putrezit, unde izul de băutură şi ţigări duhnea şi din pereţii de cărămidă, şi din tavan, şi din podea.

            Îl atinse unu’ cu ochi halucinanţi pe Morgoth.

            - Bă, uită-te pă unde mergi.

            - Mă scuzi, domnu’!

            Trisstée îl calma. Întotdeauna îi lega părul şi cumpăra tărie şi-l lăsa singur, să se complacă de fiecare dată în starea lui neplăcută.

            - Bine că n-a scos cuţitu’ că aia era, nu? şopti M. râzând, şi A. imediat confirmă.

            Trisstée începu să dănţuie haotic, ritualic, în mijlocul barului.

            - N-am mai trecut pe la „Cenuşa”. Era vorba că facem poze da’ pe voi nu vă doare nici în pulă...

            - Nu. Nu vorbi urât.

            Contesa părea s-o idolatrizeze, s-o venereze. Dar doar atunci. Ar fi vrut totuşi să se vadă în rochia de mireasă, în rochia roşie a Trisstéesei. Îl iubea pe A. şi cu toate că nu exista vreo pasiune neîmpărtăşită între ea şi Morgoth, şi-ar fi dorit să rămână cu el, să fie măcar o zi în locul ei. O venera pe Trisstée şi rămase năucă, pentru puţin timp însă, apoi zâmbi tâmp ca şi pisica de pe tricoul ei. Au mers mult în ziua aia, prin frig, zăpadă.

            - Bă idiotule!

            Morgoth nu putea să se stăpânească. Luă o halbă şi o trânti de perete. A trebuit să o plătească mai pe urmă, după ce adună umil fiecare ciob. Trisstéesei i se părea că i-au dat lacrimile lu’ bărbată-său.

            - Ce-ai mă? Hai, vino-ncoa’ la mine.

          Se apropie de ea, scuipă la picioarele ei şi ieşi din H&H.

            Multe zile de-atunci nu mai dădu pe-acasă. Contesa ştia ea ceva; îl vedea zilnic. Îşi petreceau timpul împreună fără ca Trisstée să aibă habar. Părea să nu-i pese, cel puţin se distra la o bere, la o ţigară. Depindea de cât de dor îi era de el. Se-ntoarse într-o noapte acasă, beat mort, cu ochii luând-o razna.

            - Unde mama dracu’ ai fost, nemernic ordinar? Unde mă-ta te-ai dus? La vreo curvă?

            În dormitor era tăcere. O privi sictirit de viaţă şi mai ales de ea şi se trânti pe pat. Se ghemuise şi ea în cellalt colţ, până când, nervoasă, l-a aruncat pe podea. Au adormit. De dimineaţă s-au trezit amândoi pe parchet, îmbrăţişaţi. Îl iertase deja, pentru ce sau ce nu făcuse.

            Încă plângea ca un copil cu probleme emoţionale, ca o adolescentă trăsnită, bolnavă mintal. Nu înnebunise. Nu încă.

            Maică-sa ajunsese acasă. Luă un prosop din raft, îl udă bine şi-i şterse sângele de pe tălpi. Îi scoase cioburile, o dezinfectă. Se împotrivea, iar Contesa rămase lângă ea.

            „Curva asta e încă aici. Ce mama naibii să-i mai fac?” Nu se încumeta totuşi să facă o scenă ca cea de mai devreme, şi în orice caz, nu în faţa maică-sii.

            - Mamă, lasă-mă aşa cum sunt. Nu-ţi pasă.

            Nevinovată, cu părul blond pe ochi şi cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, Elena se ridică din genunchi şi se aşeză pe scaun. Deschise televizorul.

            - Ah, uite, draga mea, încep săriturile cu schiurile! Sun-o pe M., poate nu ştie. Hai să ne uităm împreună. Vrei, iubire?

            Contesa le privea pentru prima dată, nedumerită. Îşi aprindea ţigară după ţigară, lua o gură de lapte din cutie.

            - Ce mama dracu’ v-apucă? Sunteţi nebune? Mama voastră de tâmpite!

            - L., iubita mea, nu vorbi aşa! Uite-aici. – îi întinse câteva bancnote – Du-te şi ia-mi şi mie un pachet de Dunhill negru, o Stalinskaya mică şi dacă mai rămân bani, o ciocolată pentru asta mică. Hai, hai, fuguţa.

            Trisstée ştia ce urmează. Maică-sa, Elena, avea să se poarte cu ea aşa cum n-o făcuse niciodată: ca o mamă.

            Cu ochii aproape învineţiţi, cu ochii înroşiţi de lacrimi, fata se-nchise în baie. O auzi şi pe L. venind, dar nu-i păsă. Voia să uite cu desăvârşire şi de Contesă şi de Elena.

Care este problema noastră, a românilor, şi care este problema ţării noastre?

M-am tot uitat la diferite emisiuni, dezbateri în ultima vreme; certuri mai mult sau mai puţin decente într-o ţară civilizată. Sunt două lucruri atât de clare în evoluţia României, încât nici nu îmi dau seama cum să le abordez, pentru că sunt sub nasul tuturor. Una din cele mai grave chestiuni, după părerea mea, e televiziunea română care se separă, irevocabil, în două tabere bine determinate, două tabere ireconciliabile. Avem bineînţeles, cea care respectă oamenii culţi, înţelepţi, şi care le promovează ideile, şi cea care ar trebui să promoveze ideile celorlalţi dar nu o face, în schimb îi dispreţuieşte pe cei care contează. Şi tocmai din cauza aceasta, iese la suprafaţă o altă problemă a României: există o majoritate care decide cum trebuie să fie ţara (prin vot), iar această majoritate, din pricina mediatizării negative, ajută la creşterea puterii politice a celor care i-au adus în stadiul ăsta.

La orice emisiune sau ştire de natură politică, glasul politicienilor de astăzi nu este unul calm, ferm, înţelegător; e o continuă "dezagregare" între toate partidele din România. Toate sunt într-un oarecare conflict (care aici nu are nici o treabă cu societatea ca un întreg, ci are treabă cu fiecare individ în parte), mai puţin legat de politică, şi mai mult legat de propria persoană. Sunt oameni care ignoră ego-ul celorlalţi, şi aceşti oameni merită respectul strict pentru acest lucru, că nu ar avea acum nici un rost să critic în articolul acesta evoluţia ţării în ultimii ani, deşi, nu este atât de grava pe cum pare.

Şi acum stăm şi ne întrebăm, în timp ce politicienii se împroşcă zilnic cu neadevăruri şi acuzaţii false, care este în realitate problema României. Din discuţiile auzite în emisiunile televizate, din gafele celor de la cârma ţării, din minciunile tuturor, care circulă pe lângă noi ca şi o invazie de gândaci de bucătărie (asta e de fapt murdăria statului nostru, lăsată de comunişti - se pare că nu am fost îndeajuns de înţelegători cu noi înşine şi nu am avut grijă de persoana noastră; şi vrem să susţinem întreaga societate?!), din cauza lucrurilor ăstora, am ajuns la următoarea concluzie. România are o singură problemă reală cu care se confruntă: Constituţia. În stânga şi în dreapta se încalcă legile de către sus-puşii ţării. Atunci ce se aşteaptă puterea să facem noi, dacă la ei, în vorbele lor, ca să nu mai spunem de acţiunile lor, nu se respectă Constituţia. Putem să dăm vina pe ei? Cu siguranţă. Dar indirect, pentru că ei sunt aceia care au dat un set de legi, ca tot aceştia să fie primii care le încalcă. "Legile sunt făcute pentru a fi încălcate." (Nu are rost să dau numele celui care a scris asta, în speranţa că dacă tot utilizaţi fraza asta în acţiunile domniilor voastre, măcar să ştiţi cine a spus-o.) Domnul William Brânză (îmi asum acest suprem drept de a spune lucrurilor pe nume, că asta trebuie să se facă în ţara asta, aici e buba societăţii române) a afirmat într-o emisiune televizată, sunt sigură că ştiţi cu toţii despre ce este vorba, următorul lucru terifiant, adus la adresa românilor: "Cei care nu cred în nici un Dumnezeu sunt oamenii periculoşi." Dilema mea este următoarea: dacă acest om, care a depus jurământul, aşa cum afirmă dânsul, "cu mâna pe Biblie şi pe Constituţie", şi dacă acesta sfidează conţinutul Constituţiei, aducând o asemenea discriminare societăţii române, refuzând practic (o să folosesc un termen larg, poate prea larg, dar toţi se declară ortodocşi şi mai presus de asta, toţi ar trebui să fie credincioşi, în opinia barbarilor de genul ăsta) să creadă într-un Dumnezeu, nu? Doar a depus jurămîntul într-acest fel, jurământ pe care l-a încălcat. Negarea aceasta a existenţei unor legi, nu duce decât la negarea divinităţii în care cred prefăcuţii ăştia. În Biblie sunt cele zece porunci. Una spune să nu furi. Ei, care se scaldă în banii primiţi din şpăgi, ei ar trebui să se numească aşa? Să se declare creştini? Însă, ceva mai grav există în societatea românească. Atunci cănd românul se vede cu musca pe căciulă, atunci strigă mai tare în dreapta şi în stânga mizeriile respective. Aşa trebuie să ne comportăm în România? De asta nu se schimbă nimic (deocamdată), pentru că uitaţi cine este la puterea ţării: oameni mincinoşi, discriminanţi, prefăcuţi.

1989 ?!

Două evidenţe avem că după 1988 şi înainte de 1990 a existat şi 1989: Mormintele celor peste 1000 de decedaţi şi Cicatricile celor peste 3000 de răniţi în timpul Revoluţiei. O singură zi dacă te plimbi prin Capitală numai, descoperi o linişte ciudată, amăgitoare, care domneşte în oameni; linişte sub care se află tumultul zilelor în care s-a murit pentru ţară şi regretul că s-a murit pentru o ţară care nici după 22 de ani de la Revoluţie, nu a ieşit de sub comunism.

Mă întreb dacă cineva vede astăzi socialismul care pluteşte deasupra României. Nu condamn un partid anume că este vinovat de decesul psihic al acestor oameni care încă mai mişună în ţara asta, cu dorinţele sfărâmate, cu visele zdrobite de "politica" României, că numai politică nu e noroiul ăsta în care încă ne bălăcim, fără să vedem murdăria cu care ne îmbibăm de fiecare dată, ci condamn toate partidele, în afară de unul care doreşte să i se facă glasul auzit. Da, acel partid este chiar Partidul Verde pe care îl susţin cu înflăcărare. Eu, eu îl susţin care nu am putut fi atinsă de gloanţele de la '89, eu, care nu am văzut oamenii morţi din cauza regimului comunist, dar care, ca român, ca cetăţean al ţării ăsteia, simt şi sunt pătrunsă de decăderea ei. Chiar aşa de orbi, sătuli şi neputincioşi am ajuns?

Mi-aş dori ca fiecare român în parte să realizeze că cei de astăzi care sunt la putere, cândva, în îndepărtatul nostru trecut din preajma lui 1989, au fost comunişti. Cuvântul ăsta nu vă spune nimic, nu vă trezeşte amintirile morbide pe care le aveţi de atunci, de acum 22 de ani, de când fraţii, surorile, părinţii, soţii şi soţiile voastre, colegii voştri au murit sub focurile comuniştilor? Aţi uitat masacrul din Piaţa Universităţii din Bucureşti, masacrul din Piaţa Libertăţii din Cluj şi toate morţile care au cuprins ţara?

Un singur lucru trebuie să ştiţi: fiecare are dreptul de a alege, şi eu ştiu cu cine o să aleg, şi, mai presus de asta, ştiu pentru cine aleg: pentru toţi cei omorâţi de comunişti în decembrie 1989.

Urmăriţi, vă rog, şi articolul ăsta din 25 aprilie 1991, din România Liberă:

"Pletoşii care au fost condamnaţi să supravieţuiască gloanţelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnaţi din nou la nepăsarea voastră dispreţuitoare. Disperaţi, s-au adunat în centrele marilor oraşe şi-au încercat de atâtea ori să vă vorbească. Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjuraţi. Sau să se aşeze în genunchi când îi atacaţi alături de mineri şi scutieri. Nu i-aţi iertat că au supravieţuit. Revoluţia pe care ei au câstigat-o, pierzându-şi fraţii, sângele, părţi din trup, Revoluţia pe care v-au adus-o vouă cadou, ca nişte copii cuminţi ce erau, Revoluţia în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru ţară asta frumoasă şi săracă, Revoluţia le-aţi confiscat-o părinteşte şi aţi dat-o primilor veniţi din mlaştinile marxism-leninismului ceauşist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-aţi trimis la noile cozi, i-aţi certat şi dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de laşitate părintească. Şi acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura şi marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-aţi crescut pe noi, azi aţi început din nou sa cârtiţi, să vă îndoiţi de voi înşivă. Să ieşiţi în stradă. Deocamdată puţini, pentru că încă vă e ruşine să recunoaşteţi că iar ne-aţi vândut. Dar curând veţi trece şi peste ruşinea asta şi veţi capata curajul de a spune „NU!” Vedeţi, în 21 decembrie nu aţi avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiaşi copii erau bestial bătuţi pentru vina de a avea o carte în mână, aţi fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, aţi hotărât să luptaţi. Ca şi când copiii împuşcaţi sau maltrataţi v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. [...]

Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele vă răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?"  (Călin Nemeş)

Mi s-au încălecat ochii între ei

Astăzi am observat ceva ce mai bine puteam trece cu vederea sau ignora. Am văzut Decăderea atât a "societăţii Metal" cât şi a umanului. Am trecut şi eu prin toate "epocile" Metalului, prin muzică, diferite concepţii şi prin credinţe. Puşti de până în 18 ani, cu mustaţă virgină, răsfirată, cu păr virgin pe toată faţa, cu mutrele lor încă necoapte, cruzi, de... copii. Îi văd cu tricouri cu trupe de Black Metal, cruci întoarse la gât, nume preluate, inspirate din poreclele black metaliştilor din celebre trupe, "Abbath", "Varg", "Azazel" etc., pletoşi, dorind să pară duri, când atât faţa lor, privirea lor, cât şi vârsta nu le permite asta şi îi face să pară ridicoli şi penibili. Dacă măcar ar ştii ce înseamnă sau măcar ce presupune crucea întoarsă de la gâtul lor, şi pe cine tot "slăvesc"... Mă-ntreb dacă le răsună în minte vreun nume precum "Anton LaVey", "Lucifer" ş.a.m.d. Ei doar ascultă muzica Black şi Death Metal, nici nu ştiu despre ce se cântă darămite să şi înţeleagă versurile, ei poartă tricourile negre cu acele trupe, doar pentru că ei sunt "duri", "satanişti", ei sunt "true". Ce să mai înţeleagă un om care trece pe stradă şi îi vede pe toţi cu ţigările abia aprinse, trăgând tare în piept că doar ei sunt ăia "duri"? Ce să spună lumea când îi vede prin baruri beţi morţi, cu o bere în mână şi una la bord? Că aşa sunt toţi ăia care ascultă muzica aia plină de urlete, că aşa suntem toţi: nişte inculţi, beţivi ordinari, urlând şi strigând în gura mare că "Noi suntem satanişti, coaie!"... Îmi displace complet comportamentul ăsta lipsit de orice Cumpăt, de orice străfulgerare a unei minţi bine puse la punct. Ei, toată această generaţie, nu au habar ce şi cât au suferit şi câte au sacrificat adevăraţii metalişti care au avut curajul să se impună, să ne înveţe pe noi astăzi ce este Metal-ul. Ei sunt doar copiii ăia care nu se pot adapta într-un anumit grup la şcoala generală, la liceu sau în cel de la colţul blocului; ei sunt doar copiii ăia care vor să fie şmecheri, rebeli, cool. Dar Metal-ul nu înseamnă asta. Metal-ul e mai mult decât muzică; reprezintă o ideologie, un anumit mod de a-ţi trăi viaţa, lucru pe care puştii "duri" care îşi fac poze şi le postează pe Facebook nu îl ştiu.

Cadem iar in socialism. Ce sa facem, daca nu mai sunt alti nemti mai romani ca noi?

Mi se pare de-a dreptul degradant să văd aşa, pe vrute, pe nevrute, cum oamenii ăştia infectaţi de socialism - boală curabilă de altfel - nu vor să se vindece. Rămân în starea lor de continuă amăgire, vrând cu disperarea anilor 1947-1989 să reuşească să îi atragă pe toţi în vraja lor ireversibilă. Şi evident, cum românul matur de dinainte de '89 încă mai flutură propagandismul de origine socialistă, prin ochii idioţilor de astăzi, se mai ajunge la numeroase confruntări politice, când se mai găseşte vreunul care-i contrazice. Sinceră să fiu, mie nu îmi e nici milă, nu simt nicio părere de rău că le spun pe numele lor adevărat: comunişti imbecili, CRIMINALI, şi, nicidecum, nu îmi este teamă. Abia aştept să mai văd câte un laş abdicând de la tronul său, abia aştept să mai văd un socialist dornic de putere şi mânat de putere, nu de binele României. Dar, ce să facem? Nu suntem cu toţii aşa cum ar trebui. Şi, până la urmă, ce ştiu eu, o biată luptătoare împotriva CRIMINALILOR de la '89, care chiar vrea să schimbe Republica Socialistă România, în iubita ţară de pâna la 21 septembrie 1939?

O parte din... viata? (I)

Am incercat sa scriu aici cat mai detasat de viata personala, insa, am observat ca la fiece pas ma izbesc de intimitate. Nu poti avea un blog fara sa includa viata ta, momente unice, definitive, clipe gravate in etern, asta e cert. Degeaba tot Jurnalul asta literar, cultural, sa rumege gandurile, daca nu ii atribui si inima. Am decis mai apoi, ca totusi toate postarile mele s-au legat de mine intr-un fel sau altul.

M-am inscris de curand la Actiunea 2012 ca voluntar. Iubesc Romania si oriunde m-as duce, tara asta, cu natura ei splendida, mirobolanta, si cu poporul ei ridicol, patetic, ipocrit pe alocuri, tara asta va ramane pe veci cu mine, indiferent de locul in care ma voi duce. O prima iubire, ca patria, ca glia stramoseasca, nu se uita si nici nu se consuma. Mi-am dat seama, nu de mult timp, ca Romania are nevoie de o carte in care sa fie ilustrat Bucurestiul asa cum nimeni nu a mai facut-o. Si cand vorbesc de cartea aceasta, viitorul meu proiect maret care va lua startul la inceputul lunii iulie, ma refer la una destul de voluminoasa, cu fotografii si interviuri cu diferite personaje ale vietii cotidiene. Ma gandesc ca nimeni nu a conturat pana acum atat de bine marginile capitalei si nici nu i-a format miezul prea concret. Muzica, literatura, arhitectura, istorie, filosofie, viata. Toate acestea dezvoltate si atribuite capitalei. Asta trebuie sa stie oricine doreste sa cunoasca Bucurestiul.
De curand am intalnit o persoana foarte aparte, insa, nu am ajuns sa o cunosc prea bine, ceea ce ar fi un tel pentru viitor. Este vorba de Cristina Nemerovschi, autoarea "Sangelui satanic" - o carte de exceptie, apropo, o carte care spune lucrurilor pe nume - pe care am avut placerea sa o intalnesc la Bookfest, numarandu-ma printre cititorii romanului ei. De atunci, imi doresc si mai mult sa mi se publice romanul meu la editura Herg Benet, care promoveaza foarte multi autori exceptionali, pe care i-am citit, de asemenea: Alexandru Petria, Leonard Ancuta, Stefan Bolea si nu numai.

Cine uita, nu merita

„Cine uită, nu merită!” (N. Iorga)

A început acum mulţi ani… Acum mai bine de 152 de ani. Atunci a început adevărata luptă pentru pământ, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza. 24 ianuarie 1859 a fost o zi mare. Poate astăzi nu îşi mai aduce aminte nimeni dacă soarele a strălucit în ziua aceea sau dacă a plouat ori nins. Un lucru e cert; un lucru nu trebuie uitat oricât de mult timp a trecut de atunci şi oricât de mult timp ar mai trece; un lucru ce nu o să fie uitat în veci de adevăraţii români care mai trăiesc astăzi printre noi: în ziua de 24 IANUARIE 1859 s-au născut Principatele Unite ale Moldoviei şi Valahiei, s-a născut ROMÂNIA.

S-au scris imnuri, a fost numit rege Carol I, ROMÂNIA a devenit Regat. Încă din 1866 a început România să înflorească, până mai târziu, sub Ferdinand. Românii din zilele noastre au uitat, au tăvălit prin mocirla lăsată în urmă de comunism, au infectat ţara aceasta cu bubele „Ciumei” care a omorât România puţin câte puţin, între 1940 şi 1989. Batjocorită, călcată în picioarele acelor câteva sute de mii de români de la 1918, acum s-a destrămat, iar românii noştrii mult iubiţi de peste Prut au dispărut din viitorul ţării de după 1940.

Comunismul da, cu siguranţă a instaurat frica, îngrozitoarea teamă, haină şi puternică, dar, românilor, de ce să nu ne ridicăm acum, cât mai sus cu putiinţă, de ce să nu renunţăm la frica socialistă şi să dăm frâu liber dorinţelor noastre comune, idealurilor şi visurilor noastre şi să ne adunăm pentru o ultimă oară, să ne unim, să devenim cu toţii o singură ţară, o singură inimă, un singur dor şi vis: să fim ROMÂNIA din nou?

                      E de ajuns să privesc împrejurul meu şi să văd cum pe chipurile românilor se zbate teama. Cum, noi, noi, românii lui Cuza, românii lui Carol I, românii lui Ferdinand, nu avem noi curajul şi puterea să redescoperim „Raiul vesel pământesc”, să „Fie-n veci locuit/ De eroi.” aşa cum observ că s-a uitat şi cel dintâi imn al României?

Nu se numeşte român acela care nu are curajul să dea glas inimii sale, să strige „Basarabia e tot pământ scump, românesc, Basarabia este România!” Suntem laşi, cuprinşi de dezamăgirea sistemului socialist, dar, înainte de toate, suntem acei români care au luptat pentru ţară, acei români cu patria în inimă, eroi adevăraţi. Unde ne-a dispărut şi credinţa, „Nihil sine Deo”, unde au dispărut basarabenii, unde am dispărut noi? Prin venele noastre trece sângele glorios al strămoşilor; prin vorbele noastre mai freamătă „Trăiască Regele”; prin sufletele noastre încă mai trece pribeag un nume, „România Mare”.

De ce să nu ne reunim, să fim poporul ce odată se-ntindea falnic, grăitor peste ape şi munţi, peste tradiţii şi culturi? De ce nu vrem să fim iarăşi demni de ţara noastră, şi la rândul ei, ţara să fie demnă de noi? Putem, dragi ROMÂNI, putem! Împreună vor fi şi fraţii noştrii cu noi, împreună putem să zâmbim, să râdem, să cântăm „Trăiască Patria”, împreună putem să luptăm, putem să ne ajutăm, dar mai ales, departe de anii grei ai ţării noastre, Români de pretutindeni, ÎMPREUNĂ PUTEM TRĂI!